PLEDOARIE PENTRU ȘTIINȚÃ ȘI ADEVÃR
Fiecare persoanã și fiecare comunitate este chematã sã-și împlineascã misiunea pe care o are în fața istoriei și nu poate renunța la aceastã contribuție, chiar dacã este mai micã sau mai puțin numeroasã. Rolul fiecãruia este în proporție cu demnitatea și alegerea de a fi o persoanã umanã și de a trãi în societatea în care și prin care se simte realizat. Cãile și mijloacele prin care oamenii și comunitãțile își împlinesc menirea sunt în conformitate cu realitãțile ambientului în care trãiesc și în funcție de moștenirile primite.Așadar, religia, cultura, limba, obiceiurile și evoluția lor în timp sunt baza manifestãrilor fiecãrei persoane și a fiecãrei comunitãți. A cunoaște aceste elemente reprezintã, de fapt, nu numai o condiție pentru a putea crește și contribui la binele general al societãții, dar și un mijloc fericit al realizãrii proprii și al împlinirii chemãrii încredințate de Creator.
Între multiplele probleme apãrute în existenþa românilor dupã revoluþia din decembrie 1989 se înscrie din nefericire ºi falsa problemã a catolicilor, cu antecedente care vin din trecutul istoric, revendicarea de cãtre unguri a romano-catolicilor moldoveni ca maghiari, sub denumirea de “ceangãi”, demonstreazã fãrã dubiu faptul cã minciuna ºi falsificarea documentelor rãmân ºi astãzi direcþii de referinþã pentru politica externã ungarã. Cu toate cã romano-catolicii din Moldova îºi afirmã din totdeauna identitatea româneascã, naþionalismul maghiar continuã sã-i revendice.
Inovaþie lingvisticã a istoriografiei maghiare termenul de “ceangãi-maghiari”, sau “maghiari-ceangãi”, (în franceza Tchangos, în ungureste csangos, în germana Tschangos, în engleza changos), este perceput ca o jignire de cãtre populaþia romano-catolicã din Moldova si a creat o falsã problemã etnicã ce serveºte guvernului ungar în politica privind protecþia maghiarilor din afara hotarelor.
Bazatã numai pe surse “istorice maghiare” falsa problemã a romano-catolicilor din Moldova, a devenit subiect de lucru pentru organismele europene cu atribuþii în domeniu, la iniþiativa guvernului maghiar care s-a folosit în acest sens de câteva asociaþii create artificial ºi finanþate pe mãsurã. Liderii acestora, un cerc limitat de persoane, care migreazã de la o asociaþie la alta (Via Spei, Asociaþia Ceangãilor Maghiari din Moldova, Siret - Cleja, etc.), numãrând în total câteva zeci de oameni, reprezintã fie “importuri din Ardeal”, fie persoane ºcolite peste noapteîn centre universitare din Ungaria.
Lipsiþi de audienþã, dar având nevoie de o legitimare a acþiunilor întreprinse, au întocmit liste cu semnãturi pentru diverse ajutoare materiale, folosindu-le ulterior pentru a susþine solicitãrile de asistenþã educaþionalã ºi religioasã în limba maghiarã.
Necunoaºterea acestui aspect a indus astfel în eroare organismele europene cu atribuþii în domeniu care, prin rezoluþiile adoptate în anul 2001 au concluzionat în mod surprinzãtor, cã “ceangãii” ar fi o “minoritate etnicã” compactã ca areal geografic, altfel spus, închisã, izolatã ºi condamnatã la dispariþie. Cãzute în aceastã capcanã organismele europene au acceptat aprioric „rolul salvator" al asociaþiilor pro-maghiare în privinþa aºa-ziºilor “ceangãi” facilitând astfel neo-maghiarizarea catolicilor moldoveni fapt ce ar putea conduce, în ultimã instanþã, la aberante soluþii teritoriale de tipul “pãmânturi ceangãieºti”. În acest fel nostalgia “Ungariei Mari” cunoaºte o interesantã metamorfozã adaptatã indusiv realitãþilor Europei de astãzi.
DAR CINE SUNT “CEANGÃII”?
Ceangãii sunt români incomplet maghiarizați,
plecați din satele lor din Ardeal și stabiliți în Moldova
Din 265.000 de catolici din Moldova, peste 95% se considerã ºi se declarã români. Ei resping catalogarea ca minoritate etnicã ºi atribuirea numelui impropriu de „ceangãi”, afirmând cã sunt o parte a poporului român, o comunitate de confesiune catolicã din sânul acestuia. Rezultatele cercetãrilor ºtiinþifice confirmã ºi susþin aceste adevãruri. Pe de altã parte, câteva persoane, în virtutea unor interese personale ºi din dorinþa de a servi alte obiective decât binele comunitãþii romano-catolicilor din Moldova, doresc sã demonstreze cã existã o minoritate a „ceangãilor”, consideraþi ca etnici maghiari, care se aflã pe cale de dispariþie, datoritã presiunilor statului român ºi ale Bisericii Catolice. Respectivii se strãduiesc din rãsputeri sã obþinã recunoaºterea acestui neadevãr de cãtre organismele europene, neuitând nici un moment sã aminteascã faptul cã România nu respectã drepturile minoritãþilor etnice ºi, deci, nu prea meritã a fi admisã în diferite structuri europene ºi euro-atlantice. Ei scapã, însã, din vedere amãnuntul cã de 12 ani România face progrese evidente în domeniul recunoaºterii ºi garantãrii drepturilor minoritãþilor etnice reale din þarã. De ce s-ar opune atunci tocmai exercitãrii drepturilor „ceangãilor”? Prin ce se deosebesc ei la acest capitol de germani, þigani, unguri, evrei, armeni, turci, tãtari, bulgari, sârbi, polonezi, ucraineni º.a.? Nu cumva tocmai prin faptul cã în cazul „ceangãilor” este vorba despre o minoritate etnicã imaginarã?
O dovadã elocventã a faptului cã adevãrata þintã a filo – maghiarilor este compromiterea României în procesul de aderare la structurile europene, ºi nicidecum binele „minoritãþii ceangãilor” din Moldova, o constituie ºi recentele declaraþii de la Balvanyos ale liderilor AMCM ºi UDMR. În pofida faptului cã autoritãþile române le-au acordat „drepturi” necuvenite în ceea ce priveºte introducerea limbii maghiare în ºcolile din Moldova, respectivii au contestat aceastã realitate, declarând în continuare cã România nu acordã asemenea drepturi. Este, credem, un bun exemplu despre faptul cã filo – maghiarii nu se vor opri niciodatã din emiterea de pretenþii, oricât de multe concesii ar face partea românã, chiar ºi dintre acelea nejustificate.
Suntem deci de pãrere cã identitatea romano-catolicilor trebuie sã fie apãratã ºi conservatã, dar insistãm ca deciziile adoptate în acest sens sã vizeze prezervarea adevãratei identitãþi a comunitãþii noastre ºi sã nu conducã la denaturarea acesteia, prin pornirea de la premise false sau prin informarea unilateralã din surse interesate sã demonstreze lucruri neconforme cu realitatea. În acest sens, apreciem cã sunt binevenite iniþiativele care vizeazã susþinerea creºterii economice ºi afirmarea culturalã a zonelor locuite de catolicii din Moldova, cãci asemenea mãsuri pot într-adevãr sã ajute comunitatea noastrã, aºa cum nu o pot face, în schimb, cursurile, slujbele ºi posturile de radio sau de televiziune în limba maghiarã, pe care cei un sfert de milion de oameni, în numele cãrora v-am vorbit astãzi nu le înþeleg, pentru cã nu sunt în limba lor maternã.
Catolicii moldoveni de astãzi sunt urmaºii ardelenilor români, în cea mai mare parte þãrani iobagi, care plecaþi în pribegie s-au aºezat în Moldova ºi nu puþini în Muntenia. Creºterea neobiºnuitã a populaþiei catolice din Moldova a dus la apariþia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacãu, Neamþ ºi laºi. Aceastã plecare în pribegie apare abia dupã ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoºi în afara celor trei naþiuni medievale (unguri, saºi ºi secui), s-au ridicat cerându-ºi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja ºi în 1784 cu Horea, Cloºca ºi Criºan.
Adânciþi în grozãviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniþi de celelalte neamuri din Principat pe pãmânturile cele mai pustii ºi pãrãsite,... fiecare sas sau ungur putând lua în stãpânire aceste locuri ... gonindu-1 pe acesta (românul) în munþi cu toatã familia sa, unde nu gãseºte decât stânci, sau chiar silindu-1 sã iasã din þarã”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocºi îi numeau pe românii transilvãneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacãu, Stanislau Jezierski la 1763, faptului cã erau catolici ºi veneau din Þara Ungureascã (Transilvania), pe care o pãrãseau din cauza deposedãrilor de pãmânt, restrângerii drepturilor ºi creºterii obligaþiilor, dar mai ales a lipsei recunoaºterii naþionale. Românii transilvãneni s-au adãugat comunitãþilor catolice deja existente în Moldova medievalã (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.
Deformata idee, frecvent vehiculatã ºi din nefericire însuºitã de unii, potrivit cãreia cel puþin dupã nume am fi maghiari, îºi are explicaþia în politica naþionalistã maghiarã, care a avut ca apogeu Apariþia în 1898 sub controlul Ministeruluide Interne de la Budapesta a “Societãþii Centrale de Maghiarizare a Numelui”. În virtutea regulamentului acestei societãþi, ºi prin intermediul preoþilor catolici maghiari, românii primeau nume ungureºti deoarece “...prin maghiarizarea numelui de familie, adicã prin botez naþional cel cu nume strãin este primit în Societatea maghiarã”. Fapt istoric de necontestat susþinut de un document oficial, care nu a avut niciodatã un echivalent românesc, politica de maghiarizare a numelor constituie un important filon de inspiraþie ºi pentru liderii politici ai Ungariei de astãzi.
Ce machiavelism mai mare poate exista dacã ieri ne goneau de pe pãmântul nostru, iar astãzi ne boteazã “ceangãi-maghiari” ºi ne cheamã înapoi cu certificate de “nobleþe maghiarã”!?. Este ca ºi cum între victimã ºi cãlãu se creeazã dintr-o datã o asemenea iubire încât victima sãrutã mâna celui care tocmai i-a furat casa ºi pãmântul.
Pentru cã dupã 1990 au început sã aparã o serie de emisari ai Budapestei, care solicitã nici mai mult nici mai puþin, ca noi, urmaºii pribegilor de ieri, sã spunem cã suntem maghiari. Botezându-ne “ceangãi”, adicã un fel de maghiari corciþi, au devenit dintr-o datã extrem de grijulii faþã de soarta noastrã ºi declarându-ne o populaþie arhaicã lipsitã de intelectuali, transformã religia noastrã într-un subiect care induce ideea cã ceea ce este catolic este automat ºi ungur.
De aici ºi pânã la transformarea catolicilor într-o minoritate etnicã aºa cum o face raportul finlandezei - Titty Isohookana-Asunmaa -, nu este decât un pas. Care s-a fãcut trebuie sã recunoaºtem, ºi pe fondul ignoranþei clasei noastre politice, sau cel puþin al unei pãrþi, la care se adaugã serioase carenþe în domeniul politicii noastre externe ºi nu în ultimul rând, al administraþiilor judeþene care nu au sprijinit localitãþite catolice.
Formulãrile din raportul menþionat sunt cel puþin surprinzãtoare în condiþiile în care anterior redactãrii lui au existat reacþii ale unor comunitãþi catolice (în localitatea Cleja din judeþul Bacãu 1995 ºi 1997) când populaþia a respins pe bunã dreptate tentativele U.D.M.R. ºi asociaþiilor maghiare de a le denatura identitatea româneascã. Dezavuaþi de populaþia catolicã, astãzi, cei câþiva lideri pro-maghiari s-au concentrat în 2-3 localitãþi, unde îºi au domiciliul, transformând locuinþele proprii în “ºcoalã ºi bisericã”, þinând cursuri ºi oficiind serviciul religios în limba maghiarã.
Absolut “originalã” soluþia este de fapt ilegalã, încãlcând atât legislaþia privind organizarea învãþãmântului cât ºi dreptul canonic. Profitând de precaritatea dotãrii existente în unele ºcoli din mediul rural, în special în domeniul calculatoarelor, aceºti lideri înghesuie în câteva spaþii improprii, copii cu vârste ºi pregãtiri diferite, ademenindu-i ºi condiþionând serviciile oferite de învãþarea limbii maghiare. Se încalcã astfel toate normele metodologice, pedagogice ºi organizatorice necesare a fi respectate pentru autorizarea unei instituþii de învãþãmânt, în conformitate cu legistaþia româneascã ºi europeanã.
Alãturi de cele câteva calcutatoare ºi manuale primite de la Budapesta, deseori în zonã îºi fac apariþia ºi preoþi maghiari din Transilvania ºi Ungaria, care în aceleaºi spaþii oficiazã serviciul religios în limba maghiarã. Potrivit dreptului canonic, preoþii strãini care vin ºi oficiazã în aceste localitãþi, încalcã autoritatea Episcopiei de laºi, în condiþiile în care nu au acceptul episcopului de Iaºi. Aceste reglementãri sunt general valabile în toatã lumea catolicã.
Considerãm cã readucerea în discuþie a problemei ºcolilor în limba maghiarã în satele catolice din Moldova este lipsitã de temeinicie, susþinãtorii acestei idei raportându-se la un fals precedent încercând sã gãseascã o legitimare istoricã, acolo unde ea nu existã. În mod concret este vorba de iniþiativa din anii 1950 impusã de puterea sovieticã de la Moscova autoritãþilor comuniste româneºti de a introduce în Moldova ºcoli în limba maghiarã.
În contextul istoric de atunci, motivaþiile autoritãþilor comuniste faþã de înfiinþarea ºcolilor în limba maghiarã, au fost cât se poate de originale, în conformitate cu idealul internaþionalismului de facturã sovieticã. Nereuºind sã-ºi apropie comunitãþile catolice prin instituþia ecleziasticã, regimul comunist nu a ezitat sã-i încadreze pe catolici într-un mod nedrept, în categoria unei minoritãþi etnice fãcând astfel un serviciu imens naþionalismului maghiar.
În concluzie:
- “Ceangãii” nu existã: existã doar români romano-catolici, ei nu sunt o minoritate etnicã pentru cã limba maternã a catolicilor moldoveni este limba românã, obiceiurile, portul popular, cultura popularã a acestora, sunt specifice naþiunii române.
- Catolicii din Moldova au fost ºi sunt români, iar apartenenþa lor la religia romano-catolicã nu dã dreptul nimãnui sã-i revendice. Prezentarea lor ca maghiari are motivaþii politice strãine de identitatea acestora.
Romano-catolicii din Moldova, astãzi
În faþa numeroaselor tendinþe de a denatura adevãrul, ce definesc în mod eronat comunitatea romano – catolicilor din Moldova drept o minoritate etnicã, prezentându-o sub denumiri ca: „ceangãi”, „maghiari – ceangãi” sau „ceangãi – maghiari”, se impune reafirmarea adevãrului cã majoritatea membrilor comunitãþilor noastre nu s-au considerat ºi nu se considerã „ceangãi”, ci români catolici. În acest sens, ei nu pot fi consideraþi o minoritate etnicã, aºa cum este cazul maghiarilor, germanilor, evreilor, slovacilor, grecilor, italienilor, bulgarilor, turcilor, etc. din România.
În problema romano-catolicilor din Moldova existã o linie de abordare, care aparþine pãrþii maghiare ºi care porneºte de la scrierile unui misionar catolic secui de la 1781, Zöld Péter. Sosit în Moldova, el a produs o inovaþie lingvisticã, „ceangãi-maghiari”, raportând-o la comunitatea romano-catolicilor ºi creând astfel un fals etnonim. Din acel moment, cercetãtorii unguri s-au lansat în cãutarea originilor acestei etnii imaginare, ajungându-se sã se vorbeascã succesiv de „ceangãii” de origine cumanã, cabarã, pecenegã, hunicã sau maghiarã. Teoriile respective ocolesc cu grijã posibilitatea apartenenþei la poporul român a catolicilor moldoveni, elementele tradiþionale, care îi înscriu în mod evident în aceastã arie culturalã, fiind considerate ca rezultate ale asimilãrii exercitate de majoritatea româneascã.
Procedând în aceastã manierã, partea ungarã ajunge invariabil la concluziile vizate de la bun început: în Moldova ar exista o minoritate etnicã de origine maghiarã, misterioasã, exoticã ºi fascinantã, „ceangãii”, care este însã ameninþatã cu dispariþia, vinovate de aceastã situaþie fiind Biserica Catolicã ºi statul român.
Din pãcate, organismele europene au cãzut în capcana cu migalã construitã de aparatul propagandistic maghiar ºi, fãrã a întreprinde mai întâi o cercetare ºtiinþificã a problemei, s-au grãbit sã adopte documente pentru „salvarea” presupusei minoritãþi. S-a ajuns astfel la Recomandarea 1521, care vorbeºte despre „ceangãi” ºi despre „limba ceangãiascã”, considerate de origine maghiarã certã, pentru ca abia la sfârºitul documentului, sã se facã propunerea de „a se cerceta ºi inventaria caracteristicile lingvistice ºi etnografice” ale acestora.
Asemenea paradoxuri ar fi putut fi evitate, dacã ar fi existat disponibilitatea de a asculta ºi alte argumente decât cele ale pãrþii maghiare. S-ar fi observat cã moldovenii catolici sunt ºi se considerã români dintotdeauna. De asemenea, s-ar fi putut constata cã de la 1781 ºi pânã în prezent partea ungarã trage în continuu aceleaºi semnale de alarmã în legãturã cu „pericolul iminent al asimilãrii maghiarilor din Moldova”, numind provincia drept „marele cimitir al naþiunii maghiare”. Dacã ar fi aºa, se pune întrebarea: cum a supravieþuit presupusa minoritate ºi a crescut numericeºte? Cum de-a avut un statut egal cu majoritatea timp de peste 300 de ani? Ar fi fost posibile acestea în contextul mult reclamatei politici de asimilare a statului român, pentru care însã nu s-au produs niciodatã dovezi serioase?
Dorinþa Ungariei de a-ºi extinde influenþa la est de Carpaþi a îmbrãcat de-a lungul timpului diferite forme de manifestare. Foarte importantã a fost asumarea rolului de stat cu misiune apostolicã. Pe aceastã linie, Biserica Catolicã din Ungaria a depus eforturi pentru a-ºi impune supremaþia în Moldova. Argumentul utilizat de misionarii maghiari faþã de „concurenþii” lor italieni ºi polonezi, dar ºi în raport cu Vaticanul, l-a constituit aserþiunea cã enoriaºii catolici din Moldova sunt unguri ºi au nevoie de o ierarhie clericalã maghiarã.
Istoria romano-catolicilor din Moldova este parte a istoriei poporului român. Ei, catolicii moldoveni, se identificã cu trãirile românilor de-a lungul secolelor, cu aspiraþiile, cu suferinþele ºi cu realizãrile naþiunii române.
Romano-catolicii moldoveni au fost victimile luptelor dintre marile puteri, au luptat alãturi de românii ortodocºi în rãzboaie pentru eliberare, unire ºi neatârnare.
În localitãþile cu populaþie exclusiv romano-catolicã sau cu populaþie majoritar romano-catolicã, precum ºi în localitãþile în care romano-catolicii convieþuiesc alãturi de români ortodocºi, existã monumente istorice ridicate în memoria celor ce ºi-au jertfit viaþa pentru apãrarea þãrii, printre cei cãzuþi la datorie al cãror nume este înscris pe aceste monumente, sunt numeroºi români de religie romano-catolicã, ceea ce demonstreazã cã ei (cei denumiþi ceangãi) ºi-au apãrat þara cu preþul vieþii dacã a fost necesar. Toate acestea dovedesc ataºamentul catolicilor moldoveni faþã de idealurile poporului român cu care s-au identificat. De-a lungul istoriei au existat numeroase încercãri de a prezenta realitatea istoricã într-un mod convenabil unor forþe ce nu slujesc interesul naþional, aceste încercãri primind replica celor ce doresc ca adevãrul sã fie cunoscut ºi adus la cunoºtinþa publicului.
Dovezi ale luptei ºi sacrificiului catolicilor moldoveni sunt prezentate în lucrãrile ºtiinþifice dedicate istoriei ceangãilor prezentate pe site, în alte lucrãri istorice, precum ºi în cele câteva studii de mai jos, în care veþi gãsi argumente ale originii romano-catolicilor,dovezi ale convieþuirii lor pe aceste meleaguri ºi ale devotamentului lor faþã de þarã.
Cultura Romano - Catolicilor
Circulaþia persoanelor între Transilvania ºi Moldova este un fenomen recunoscut, în virtutea cãruia legãturile între românii celor douã provincii au fost constante ºi puternice. Desigur, datoritã statutului defavorizat al populaþiei româneºti din Transilvania de pânã la Unirea din 1918, fluxul a fost mai degrabã dinspre aceastã provincie cãtre Moldova, decât în sens contrar. Atunci când situaþia românilor transilvãneni devenea insuportabilã la ei acasã, se refugiau în Moldova, unde domnitorii, pentru a acumula forþã de muncã ºi contribuabili, le acordau diferite facilitãþi.
Aºa au ajuns în Moldova ºi românii catolici, aºezarea lor în zonã fiind acceleratã ºi mai numeroasã începând cu secolul al XVIII-lea. Pe timpul ºederii în Transilvania, ei au fost supuºi, în grade diferite, proceselor de secuizare ºi de maghiarizare, care, în esenþã, presupuneau învãþarea la un nivel popular a limbii maghiare ºi, de cele mai multe ori, înlocuirea numelor româneºti cu traducerile lor în ungureºte.
Portul tradiþional, arhitectura, folclorul, tradiþiile ºi obiceiurile, au corespondenþe ºi înrudiri ce merg pânã la identificare cu spaþiul cultural al românilor din Transilvania. Tot aºa se justificã ºi vorbirea graiului românesc transilvãnean, ºtiut fiind faptul cã moldovenii catolici nu folosesc graiul românesc din Moldova, ceea ce eliminã teoriile care susþin românizarea lor prin contactul cu autohtonii din aceastã provincie.
Elementele de limbã pãstrate din Transilvania, ca ºi caracteristica vorbirii siflante, proprie numai arealului lingvistic românesc încã din perioada de formare a limbii, demonstreazã în mod clar cã strãmoºii romano-catolicilor din Moldova au vorbit româneºte pe când se aflau în Transilvania ºi cã aceasta a fost limba lor maternã dintotdeauna.
Graiul numit ceangãu este moºtenit din perioada ºederii în Transilvania, fiind o limbã maghiarã însuºitã parþial, numai pe cale oralã ºi grevatã de numeroase elemente specifice limbii române, menitã a reprezenta o cale de comunicare cu vecinii secui sau unguri. Odatã veniþi în Moldova, unii catolici, aflaþi într-un stadiu incipient de secuizare sau de maghiarizare, au abandonat în mod natural graiul ceangãu, iar aceia mai puternic secuizaþi sau maghiarizaþi au pãstrat acest grai, care nici astãzi nu are scriere. Este semnificativ faptul cã însuºi preotul secui Zold Peter, pãrintele falsului etnonim ceangãi-maghiari, a consemnat despre catolicii moldoveni cã vorbesc stricat ungureºte. ªi asta la anul 1781, când catolicii sosiþi din Transilvania nu avuseserã timp sã suporte presupusele presiuni asimilatorii ale autohtonilor ortodocºi.
Aºa cum se poate observa ºi astãzi ºi dansurile ºi portul romano-catolicilor din Moldova se înscriu perfect în aria tradiþionalã româneascã, apartenenþã pe care o pot confirma cercetãtorii dar ºi oricine este de bunã credinþã.
Din 265.000 de catolici din Moldova, 95% se considerã ºi se declarã români. Ei resping catalogarea ca minoritate etnicã ºi atribuirea numelui impropriu de ceangãi, afirmând cã sunt o parte a poporului român, o comunitate de confesiune catolicã din sânul acestuia. Ei nu doresc nimic altceva decât sã fie lãsaþi sã trãiascã alãturi de românii ortodocºi în bunã înþelegere, aºa cum o fac de altfel de mai multe secole.
MULTUMIM PENTRU PUNEREA LA DISPOZITIE A DATELOR NECESARE Asociaþiei "Dumitru Mãrtinaº" - reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istoricã Moldova – România. Pentru mai multe detalii accesati http://www.asrocatolic.ro/index.html
